Index Kiki

Invingandu-mi aprehensiunile, am purces la o lectura dezinhibata si am avut revelatia "celui mai bun roman pe care il veti citi anul acesta", vorba - de pe coperta - a lui Dragos Vasile.

Am dat peste o scriitura vioaie, ritmata inteligent, cu o foarte mica ostentatie post-textualista si cu o asumare ironica a scenariului matein, inclusiv cu preluarea parodica a numelor celor patru crai. In plus, matrix-ul senzual-decadent al universului drugs & sex poarta tot sigla Arnotenilor, "a adevaratilor Arnoteni", transportati in timp in contemporaneitatea cea mai "high, so fucking high", cu desfasurare de forte erotice tipice pentru Vama Veche dar si pentru subteranele unui Bucuresti croit parca pentru Marilyn Manson si a sa Dita von Teese, aici, bineinteles, o tigancusa numita ... Raselica Nachmansohn.

"Sexul e un drept fundamental. Dar urati-l cu inocenta dintai" este comandamentul si, totodata, blestemul acestui roman-manifest, crez estetic deviat fericit dintr-un fapt de viata banal ca o masturbare. Ma refer la obsesia erotica primara, netrecuta prin pretioase grile livresti ca la Cartarescu, dar nici scufundata excesiv in felurite umori ca la Ioana Baetica. Cartea are, mai degraba, ecouri din Ovidiu Verdes si e sincrona cu dezinvoltura unui Ionut Chiva sau a unei Claudia Golea (dar fara dezordinea stilistica a acesteia).

"Tatelor taioase, roze, grele, alunecoase, maronii, perfect rotunde, conice, agresive, cilindrice, sclipitoare, obraznice, puse la munca, cristaline, serioase sau alandala" din acest roman si banutilor de aur din pletele negre ale Raselicai de Curte Neo-Veche, omagiul meu ca o boare spermatica!

Rep.: Cum definesti opera ta? Roman sexual? Pornografic?

Kiki Vasilescu: Cred ca este un roman inocent. Inocent pentru ca perspectiva de la care porneste este ca, de fapt, nimic nu este pervers in relatiile dintre parteneri – atata timp cat lucrurile se desfasoara in cadrul regulilor consimtite. Cartea contine destul de putine scene de sex – si din punctul acesta de vedere nu este unul sexual. Vorbeste insa pe larg despre prejudecatile comune tesute in jurul sexualitatii, si multe dintre ele se regasesc ingrosate in mod ironic. Este romanul pornografic? Poate ca da: o pornografie a sentimentelor caldute.

Rep.: Vei fi intrebat daca nu ai o obsesie cu sexul.

K.V.: Sper sa nu confunde nimeni personajul/ele cu autorul. Daca cititorii au senzatia ca personajele sunt obsedate sexual, este perspectiva lor – poate indreptatita. Insa personajul central, Mateiu de Curtea-Veche (care se doreste corespondentul povestitorului din Craii de Curtea-Veche) este construit ca un tanar abia iesit din adolescenta. Daca exista adolescenti care nu sunt preocupati de sex, atunci aceia sunt niste ciudati. Asa cum sunt ciudati copiii care nu fac prostii.
Evident, personajul Mateiu este preocupat de sex – iar cartea se concentreaza tocmai pe efortul lui de a transforma preocuparea intr-un lucru obisnuit. Mateiu ii vede pe absolut toti ceilalti drept niste devianti sexuali – fie ca sunt mult mai perversi (sentimental) decat el, fie ca sunt mult mai pudici. Finalul cartii cred ca este cel care ofera intelesul jocului de cuvinte perversitate/inocenta: este momentul in care, in continuare excesiv, Mateiu decide sa se desparta cu totul de sexualitate. Intrebarea pe care sper s-o sugerez cititorilor este daca inocenta trebuie, intr-adevar, sa fie desexuata. Pentru ca, de prea multe ori, asexualitatea nu provine decat – vezi Freud – din sexualitate refulata.

Rep: De ce despre sex? Pentru a soca? Pentru a-ti arata sexul in public? Pentru vanzare buna?

K.V.: Este un roman care doreste sa ofere publicului un alt tip de scriitura si de povestire. Propun o scriitura neapasata de problemele zilnice, o scriitura lipsita de umbre si angoase, de nemultumiri si frustrari. Este o carte care nu doreste sa mai vorbeasca despre problemele comunismului, despre micimea oamenilor, despre mizeria tranzitiei, despre caraghioslacul caragialesc al vietii publice. Sunt sincer convins ca literatura romana (la fel precum cinematografia) nu mai prinde la public intrucat insista sa ofere scene si probleme care nu mai intereseaza pe nimeni. Cartea am scriso pentru a veni in intampinarea dorintelor publicului, cu limbajul publicului. Iar mie miam rezervat numai modelarea sentimentelor pe care le vor trezi pe parcurs diferitele imagini ale romanului. Urmarind acest scop, am decis sa reconstruiesc acele lucruri pe care am avut impresia ca romanul lui Mateiu Caragiale le lasa numai ghicite. Lucruri care raman intotdeauna nespuse, si care poate pe unii cititori ii enerveaza, fiind un pudism artificial. Asa cum pe unii ii scot din minti imaginile de amor din filmele americane, unde totul se petrece, intotdeauna, sub cearsaf. Dar, din nou: eu nu cred ca este o carte despre sex. Ci despre prejudecati. Si cu cat cineva este mai scandalizat de carte, cu atat acel cineva este, cred eu, mai impovarat de prejudecati. Cititorul ideal ar trebui sa surada la fiecare pagina si sa-si zica: iata o carte despre Vama Veche.

Rep.: Cat de mult a contat experienta personala in scrierea cartii? Incearca sa faci o aproximare.

K.V.: Banuiesc ca daca imi pui aceasta intrebare, inseamna ca tonul cartii si amanuntele par extrem de autentice. Totusi, acesta este un roman, nu un jurnal. Aproximativ 95% din carte este pura fictiune; spre exemplu, in Vama Veche n-am fumat niciodata marijuana. Am avut reactii de la cititori care m-au facut poponar, sau de la Agopian care m-a declarat adept al urinoterapiei lui Bivolaru (desi aceasta observatie n-am inteles-o, pentru ca in carte nu apare decat o simpla remarca cu privire la o camera de inchiriat care mirosea – asta mi s-a intamplat personal in Vama – a urina). Dar acestia confunda personajul cu autorul. Singurele lucruri pe care le-am imprumutat din experienta personala sunt sentimentele pe care le-am simtit in diferite contexte, dar care, in carte, au fost de multe ori exprimate chiar pe dos. Mai exista doua pasaje din carte pentru care am folosit, partial, o scrisoare de despartire pe care i-am scris-o unei mari iubiri. In fine: real este numele si descrierea fizica a unuia dintre personajele feminine.

Rep.: Ai epuizat toate variantele x plus 1 privind cuplarile si perversiunile. Ce poate urma cu trupul tau, cu mintea ta?

K.V.: Stateam de vorba cu Dragos Vasile, acum cateva luni, si descopeream amandoi la o bere ca nimic nu ni se prea mai pare pervers. Sincer, nu cred ca puteam sa abordez decat cateva aspecte ale erotismului, anume pe cele mai comune. Drept material informativ am folosit povestile care circula printre prieteni. Poate ca, puse pe hartie, ele par nerusinate.
Ce urmeaza cu trupul meu? Sunt monogam de o buna perioada de timp – si imi doresc sa raman asa. Ce e insa sigur e ca, aproape de 30 de ani, nuditatea nu mi se mai pare erotica.
Ce urmeaza cu mintea mea? Nimic special. Sunt un om normal, echilibrat, burghez as putea spune. M-am apucat sa lucrez la urmatorul roman, Baieti de cartier, care se doreste unul la fel de vesel precum Romanul romanesc pervers, si care sper sa fie gata in august. Un roman pe care il scriu, ca si pe primul, ascultand exclusiv muzica clasica.
In rest, imi vad de pasiunea mea de-o viata: filosofia politica de extractie analitica, anglo-saxona. In toamna imi va aparea o carte, de data aceasta academica, despre etica.

Rep.: Cum te privesc oamenii pe strada, cunoscutii?

K.V.: Oamenii de pe strada cred ca ma privesc ca de obicei, pentru ca nu sunt o figura cunoscuta. Eu insa ii privesc cu mai mult interes, si incerc sa imi dau seama care din ei sunt potentialii mei cititori.
Cunoscutii ma stiu bine si de mult. Cartea se afla in proiect de aproape 7 ani, asa ca aproape toti cunosteau ceva ceva din carte. Au primit-o cu toleranta. Marea lor majoritate s-au distrat copios, mai ales la faza cu pasadismele.

Rep.: Pentru ce iti trebuie studii daca tu scrii despre lucruri elementare?

K.V.: In scoala de filosofie analitica se considera ca nimic din ce este cu adevarat important nu are nevoie sa fie exprimat abracadabrant. Exprimarea incalcita (nu vreau sa fac referiri la autori romani, ii stii si tu foarte bine) este semnul lipsei de profunzime sau de idei. Lucrurile sunt si asa destul de complexe, macar, daca intr-adevar le-am inteles, sa incercam sa le exprimam simplu si clar. Pentru a scrie despre lucruri elementare, dar fara a scrie elementar, cred ca este nevoie de o educatie foarte buna. In Romanul romanesc pervers se regasesc aluzii, evident intentionat deformate, la o sumedenie de locuri oarecum comune pentru cei cu educatie filosofica. In afara de Nietzsche, pe care il iau la misto explicit, apare traiul si sexul la comun sugerat de Platon in Republica, analiza limbajului (din nou, burlesca) a la Wittgenstein, referiri ironice la continuturile inconstientului din Jung si Freud, la solilocviile pederaste ale sfantului Augustin, la imperativul categoric (modificat in contextul erotic) al lui Kant, la empirismului lui David Hume (vezi dialogul despre soare si droguri cu politistul), s.a.m.d. Constructia romanului s-a facut extrem de migalos, si pentru a gasi si deconspira diferitele intelesuri ale ritualurilor erotice am folosit, la propriu, o tona de eruditie. Stiu ca nu se vede, dar nici nu era asta intentia. Jocul cu simbolurile, cu prejudecatile, cu livrescul – sunt placerea rezervata celor care vor sa deguste erosul si dintr-un alt punct de vedere decat cel obisnuit.
Pe forum-ul romanului, cineva a scris ca nu crede ca autorul este real, intrucat este mult prea educat pentru a produce o astfel de carte. Banuiesc ca era vreun student care are impresia ca in lumea academica oamenii sunt desexuati. Ei bine, iata ca nu ... Cartea mea se vrea, oarecum, si un protest: un protest impotriva ideii de sorginte romantica ca tot ce-i valoros, respectabil, etc., trebuie sa fie suav, angelic, non-lumesc.

Rep.: Cum arata literatura romana? Ai simtit limba romana ca un handicap?

K.V.: Literatura romana ma plictiseste, in proportie de 80%, ca pe majoritatea cititorilor. In genere, ma feresc ca dracu de tamaie de orice autor din Uniunea Scriitorilor, care a luat nu stiu ce premiu al nu stiu carei adunari de literati, care poetizeaza in proza sau care isi autoanalizeaza viata, soarta, comunismul, post-comunismul, conditia de artist, etc.
Nici o limba nu prezinta handicapuri pentru proza. Singura problema este desfacerea: cartile in romana au un public restrans (chiar in conditiile in care toata populatia urbana ar fi interesata de literatura), pe cand cele in engleza, spaniola sau franceza se bucura de un numar urias de potentiali cititori.

Rep.: Iti iubesti tara? De ce nu? De ce da?

K.V.: Patria e acolo unde ti-e bine, zicea un proverb latin. Ma simt foarte bine in Romania, mai ales dupa ce-am trait trei ani afara. Inainte tara imi parea in tonuri de gri. De cand am vazut ca Sena nu-i decat de trei ori mai lata decat Dambovita si ca Parisul are mai multe gunoaie pe strazi decat Bucurestiul, ca in Venetia oamenii stau in case igrasioase si cu bai si bucatarii minuscule, ca in Viena traficul e mai enervant decat la noi, ca in Amsterdam sunt mai multe dughene suspecte in care se vand in conditii neigienice sandwich-uri decat la Obor, ca in Budapesta statiile de metrou sunt jegoase si efectiv invadate de cersetori, ca in Bruxel e praf de-ti dau lacrimile – de atunci Bucurestiul mi-a parut un oras deosebit, pe care nu-mi place sa-l parasesc decat pentru scurt timp, ca turist. Nu stiu cum e in restul tarii, cum e in Valea Jiului sau la Focsani, dar mie imi place Romania Bucurestiului. In 2005, este deja un oras UE. Stiu ca poate parea exagerat carcotasilor, dar eu am privit totdeauna partea buna a lucrurilor.

Tristetea perversului de cursa medie

Kiki Vasilescu e nascut în 1976. Licentiat in filozofie, Universitatea Bucuresti, sectia de filozofie moral-politica, e doctorand în politologie. În curs de aparitie este volumul sau "Studii de etica". Ce tanar cumintel si curatel, veti gåndi, studios si moral. Ei as!, ar zice junele doctoras. Dar proza lui de fictiune unde o puneti? În speta "Romanul românesc pervers", aparut la Polirom? Dar viitorul roman, "Baieti de cartier", din care puteti citi fragmente "demo" pe site-ul expertului în etica?

Romanul sau, declarat de unii prost, de pilda de însusi Agopian, pe care l-o fi piscat invidia, este de fapt antrenant si spectaculos. Premisa mi se pare si ea buna si dezvoltata inteligent: o replica la "Craii de Curtea-Veche" în secolul XXI, cu personaje omonime celor ale lui Mateiu, evoluand într-o Românie saturata de sex si abjectie, mizerie si desfrau. Fabuloasa si totusi plauzibila.

Ca si în cazul celebrelor romane de Ioana Bradea si Ioana Baetica, romanul de debut al lui Kiki Vasilescu face din pansexualismul dambovitean la început de secol XXI o tema de comedie grotesca, gonflata peste masura, o replica la frazele prin care, la final de secol XIX, craii lui Mateiu traiau "hagialîcuri" de betie, visare si perversiune.

"Am agatat tarfulite prin discoteci si prin parcuri si le-am facut sa regrete ca viata lor nu are nici un înteles. Le-am demonstrat savant, folosindu-ne de tone de eruditie, ca întreaga lor fiinta este croita gresit, începand de la vagin. Vagin pe care l-am refuzat sau l-am cinstit în functie de cat ne dadeau creierele lor la modelat". Fraza aceasta tantosa si alintata în care rasuna muzica lui Caragiale-fiul, dar si sound-ul unor Daniel Banulescu sau Mihail Galatanu este a personajului central, pe nume chiar Mateiu, si defineste registrul ironic si autoironic al cartii.

Cei care vor vedea la Kiki Vasilescu doar scene "tari" si nerusinari vor pierde pe mana lor substratul de sarcasm si gravitate pe care chiar autorul si-l neaga, zatul unei amaraciuni, spleenul care îi facea si pe crai sa evadeze în imaginatie spre ultimul veac al bunului-gust care fu al XVIII-lea. Ar evada si craii lui Vasilescu, dar nu au unde - lumea globala puscarie se cheama. Si înflacararea, si înfalosarea lor falocratica, misogina ascund disperarea.

Prozatorul e un tip inteligent pe care frecventarea filozofiei l-a facut sceptic, si carnavalul sau libertin este o fanfara de doliu. Ea duce la gandul "ca vis al mortii eterne e viata lumii întregi" si ca, la capatul agitatiei copulatorii a vietii, ne va înghiti pe toti imensul vagin al mamei noastre, eternitatea.

Cartile fara perdea incing literatura

Tinerii scriitori romani contemporani si-au articulat un vocabular care ii infioara pe cititorii fideli scrierilor de cenaclu literar. Cartile noii generatii cauta pulsul esential al societatii. Semnalele dinspre mase schiteaza in volumele autorilor profilul eroului actual.

Ioana Bradea, Ioana Baetica, Alexandru Vakulovski, Kiki Vasilescu si Ionut Chiva au luat in obraz pumni de critici, au fost imbranciti moral pe forumuri de discutie on-line si stau, inca, in picioare. Acuzati ca innobileaza pornografia, angrenand in ecuatia propozitiei descrieri de pozitii sexuale greu verosimile, aratati cu degetul sau ostracizati la periferia culturii in diverse adunari scriitoricesti, tinerii si-au luat asupra lor riscul libertatii de exprimare, uneori calcand stramb, alteori exagerand, dar marcand o poteca pana acum inexistenta pentru literatura contemporana.

Si totusi: este vulgaritatea atributul autenticitatii in noua literatura? Romanele creatorilor contemporani mustesc de atitudine. Prin aceasta se releva marasmul propriei lumi interioare si declinul "politicos" al societatii. "Cartea contemporana trebuie sa fie mai incitanta decat un film sau un joc de computer", crede Kiki Vasilescu, doctorand in politologie si cadru universitar, autor al unei reluari postmoderne, in cheie erotica, a "Crailor de Curtea-Veche" - "Romanul romanesc pervers". Manuind cele mai crunte cuvinte obscene ca pe o arma atintita catre plictis si conventional, autorii, intelectuali, absolventi de Filosofie sau Litere, demonstreaza ca exista curaj in literatura de acum, chiar daca este lansat de catapulta cuvintelor licentioase.

Sint, daca am numarat bine, 10 categorii la care ar trebui sa nominalizez cite 5 volume, la debut 6. Asta inseamna 101 carti bune sau foarte bune care au aparut in anul 2005. În ipoteza ca ar fi aparut 101 carti bune, eu nu le-am citit pe toate. E drept ca am citit mai mult de 100 de carti anul trecut, admit ca sint o exceptie printre cititorii romani care citesc in cel mai fericit caz o carte pe luna. Dar multe au fost proaste si foarte proaste, in cel mai bun caz mediocre. Cu aceste amendamente, incerc sa notez carti care mi-au placut in 2005.

La categoria "proza":

     Nichita Danilov - Masa si extraterestrul
     C.T. Popescu - Trigrama Shakespeare
     Bogdan Teodorescu - Dacic Park
     Kiki Vasilescu - Romanul romanesc pervers
     Constantin Arcu - Povestiri
     Florica Bud - Barbatul care mi-a ucis sufletul intr-o joi

Kiki Vasilescu s-a nascut in 1976, a studiat filosofia la Bucuresti si si-a continuat studiile la Facultatea Central-Europeana din Ungaria. S-a ocupat de teoria statului, epistemologie, teoria globalizarii. A lucrat pe postul de consilier al purtatorului de cuvant al guvernului, dar a demisionat in 2003 datorita unor motive etice. În prezent lucreaza ca preparator universitar, urmand sa publice un studiu legat de globalizarea economica a Romaniei.

Am scris acest sumar anodin, care de obicei ucide o recenzie, pentru a intelege pe deplin cat de neinteles a fost autorul din momentul cand a inceput scrierea "Romanul romanesc pervers", in anul 1997 (la inceput impreuna cu Dragos Vasile, care de atunci este redactor la Academia Catavencu). Initial era gandit nu atat ca un roman la patru maini, cat la un roman interactiv la care sa participe publicul larg prin intermediul internetului.

Punctul de pornire al cartii a fost un roman mai putin cunoscut, "Craii de Curtea Veche" al lui Mateiu Cargiale - carte care, desi la publicare nu a avut un ecou favorabil, mai tarziu s-a bucurat de un neasteptat succes. Mateiu Caragiale, fiul lui Ion Luca Caragiale, este o figura unica a literaturii romanesti, lasand in urma aceasta singura carte. Decenii la rand, viata literara romaneasca nici nu a luat in seama romanul (fiind un text mai mult decat apasator despre trecutul apropiat al elitelor romanesti), dar brusc a devenit popular si unul din cele mai citite romane romanesti, din motive de lesne de inteles din punctul de vedere al sociologiei literaturii.

Probabil si Kiki Vasilescu a ales-o pentru ca este o forma exemplara a "romanului repros": prin acest tip de roman se poate mustrului bine elita romaneasca. Iar texul lui Kiki Vasilescu contribuie din plin la aceasta mustruluiala, smulgand valul de pe inalta societate romaneasca ipocrita, egoista si mincinoasa in cel mai brutal - dar in acelasi timp teatral - mod posibil.

Parca noul val din literatura romaneasa contemporana ar concura in brutalitate. Revista A Het a mai publicat despre Nicoleta Esinescu, Dragos Bucurenci, Cecilia Ştefanescu - dar sirul si surprizele nu se termina. De fapt, suntem la inceputul unui proces.

Cea mai dura varianta a acestui nou val literar a fost produsa insa, din punctul meu de vedere, de Kiki Vasilescu. Şi nu in mod necesar pentru ca a combinat un limbaj pornografic grobian cu sentimentalismul si spleenul romanesc condimentat cu ecouri nietzscheene, ci pentru ca deseneaza o imagine primitiva, simpla - as zice chiar fascista - a societatii romanesti. Folosesc acest calificativ intrucat altfel nu reusesc sa diger cantitatea excedentara de animalitate pusa in personaje, chiar daca romanul incearca, in final, sa puna lucrurile la loc, retragand acest excedentar de animalitate, sau cel putin motivandu-l (daca se poate).

Nici critica romana nu stie unde sa puna romanul. Privind productiile de anul trecut, Carmen Musat, unul din cei mai cumpaniti critici, l-a plasat printre primele 5 cele mai proaste carti romanesti. Însa aceasta nu este o condamnare sigura si definitiva, tinand cont ca aceeasi lista se afla si Mircea Cartarescu (singurul autor contemporan cunoscut in Ungaria) cu volumul "Baroane!" publicat de editura Humanitas.

Deci, parerile sunt impartite in lumea criticii. Ce este insa clar e ca romanul este popular in subcultra romaneasca, unde s-au umplut bloguri intregi cu experiente din timpul lecturii. Marturisesc ca si eu tot de pe un astfel de blog am aflat de carte (in jurnalul unui anume Urbanrevolution).

Pentru cititorul maghiar, dupa Csáth Géza (cu "Pentru totdeauna") si Nádas Péter (cu ale lui "Povesti paralele"), Kiki Vasilescu nu poate oferi multe lucruri noi. Cartea sa poate constitui cel mult o introducere exotica in adancul vetii interlope si a periferiilor, inclusiv o viziune asupra cuibului cultului pop autohton, a Woodstock-ului romanesc (adica Vama Veche) unde totul se vede de aproape in goliciunea sa.

Eroul principal este, utilizand o trimitere literara directa, chiar Mateiu Caragiale. Mateiu isi pierde la carti hainele, averea - si evident, si sufletul - intr-o companie misterioasa (secta? mafie?) in trenul care duce de la Bucuresti la Vama Veche. Devine membrul acestui grup al carui singur scop si activitate este satisfacerea (sexuala) a celuilalt, sau mai bine zis a fiecaruia in parte. Liderul grupului este un emigrant revenit in tara care, ajuns senator, incearca sa convinga si sa schimbe Romania cu privire la acele aspecte ale societatii romanesti pentru care a trebuit sa paraseasca tara. Sunt lucruri pentru care militase ani intregi prin intermediul radioului Europa Libera, anume ca romanii sa se dezbrace de inhibitii, de interdictiile ortodoxe (se pare ca ortodoxismul este cea mai indragita tinta a atacurilor noului val de literatura romaneasca), de temerile si tabuurile sexuale - pentru a ajunge sa se asume, in sfarsit, pe sine insisi. Pasadia este, asadar, fanionul dogmelor reformei sexuale intarziate de prea mult timp. Fructul oprit spre care indemna liderul acestui grup ar fi fost atat de important incat, asa cum reiese din roman, acesta ar fi fost adevaratul motiv al revolutiei romanesti. Datorita faptului ca toata tara era atrasa de discursurile de vineri seara ale lui Pasadia la Europa Libera, in ziua de vineri 22 decembrie 1989 securitatea si armata erau inoperabile, facand posibila izbucnirea revolutiei. Însa, ceea ce era popular inainte de revolutie - devenirea de sine - va deveni incomod dupa revolutie. Reintors acasa, oamenii politici ai momentului au incercat reducerea la tacere a profetului. Pentru a se apara, Pasadia si-a organizat in jurul sau acest grup ciudat, formand un sistem separat si autosuficient, in mijlocul caruia tot ce poate fi deviant si atipic in societatea romaneasca post-decembrista se gaseste protejat. (Retin exemplul feministei nimfomane, melancolice si disponibile, care in viata de toate zilele este profesoara de romana). Acesta este grupul, al celor care au putut intra in clubul celor alesi, ascunzatoarea aristocratiei romane: clubul Arnotenilor. Clubul se afla plasat in vechiul Bucurestiul, pe o straduta din sec. 19, fiind refugiul lumii boiereasti de altadata. Motivul existentei acestui loc aristocrat nu este precizat exact, insa cea mai buna interpretare este ca Arnotenii reprezinta un club elitist din care realitatatea romaneasca contemporana, inca tributara prolectcultismului, este exclusa. Simbolic, clubul Arnotenilor este o contrapondere la blocurile si constructiile comuniste.

În primul rand sexul, in acest mediu, este un obiectiv in sine - ca de altfel al intregii carti. Se pare ca intreaga carte este astfel construita pentru a putea fi vanduta cu orice pret - iar sexul ii serveste ca vehicul (aici vom mentiona ca, din aceasta perspectiva, aceasta carte pare a porni cu cele mai bune sanse de reusita din randul productiilor de acest gen de pe piata romaneasca). Însa chiar aici esueaza textul - atunci cand esueaza. Desi cartea nu renunta la "ce are de spus", la intelepciunea injectata in pornografie, totusi cusaturile sunt stangace si neprelucrate.

Pe de alta parte, a vorbi despre sex este o chestiune de exercitiu pentru autor. Spre exemplu, primele primele doua pagini ale romanului sunt rezervate unei cascade de denumiri diferite, comparatii si argou denumind sanul - pagini exagerate chiar si pentru obsedat sexual. Însa, oricat de stangaci sunt asociate diferitele registre (pornografia cu metafizica) totusi textul este plin de idei si energie. Din aceasta perspectiva, jocurile de stil, cantitatea de argou mixat cu referinte celebre sunt intr-adevar incredibile.

În al treilea rand, sexul, asa cum reiese si din misiunea lui Pasadia, este mediul si instrumentul demascarii tuturor. Cotinutul si mesajul moral al romanului este relationarea noastra cu privire la sex. Dar aceasta este chiar veriga slaba, intrucat (formuland in conformitate cu limbajul stilistic al romanului) "problema ar fi viata de rahat dusa de noi romanii: toti ne-au futut, noi la randul nostru ii futem pe toti - dar cel mai mult ne futem pe noi insine". Într-o formulare mai cizelata, autocunoasterea propusa de roman poate fi concentrata intr-o singura propozitie: "Cunoaste-te pe tine insuti!"

11 octombrie 2006

Scriitorii romani centreaza si tot ei dau cu capul

Tematici actualizate, erotism si bloguri

de Lucia Popa

Kiki Vasilescu marturiseste ca a scris „Romanul romanesc pervers“ dupa o adevarata strategie de mediatizare: mai intii, personajul principal este o transpunere in actualitate a tipologiei craiului „de curte veche“ (dupa romanul lui Mateiu Caragiale). In al doilea rind, desi acel personaj expune o serie de teorii filosofice pe care le foloseste drept canon pentru a seduce diferite femei, textul nu lasa impresia de pretiozitate datorita limbajului incarcat de erotism, controversat, pe care autorul l-a folosit din ratiuni de marketing, dupa cum singur marturiseste. Pentru a incita la lectura, Kiki Vasilescu a postat citeva fragmente din romanul sau pe un site.

Cultura romana se conecteaza la trendurile tehnologice actuale. Scriitorul Kiki Vasilescu a lansat primul video blog din Romania, care are o cadenta de cate o video-emisiune de 5 minute pe saptamana, la adresa www.kikivasilescu.ro/video.html

Din nevoia de a face fata unei concurente acerbe din partea televiziunii, internetului si jocurilor pe calculator, scriitorii romani contemporani cauta cele mai noi metode de promovare. Blogurile, deja banale, incep sa vie inlocuite de video-bloguri. Scriitorul bucurestean Kiki Vasilescu a lansat saptamana trecuta un video-blog personal la adresa www.KikiVasilescu.ro. Conform declaratiilor sale, video-blog-ul va fi mai degraba o mini-emisiune saptamanala de aproximativ 5 minute, care se doreste un substitutut popular si accesibil al emisiunilor culturale lipsite de audienta difuzate de televiunile traditionale. Kiki Vasilescu, autor al unui roman ('Romanul romanesc pervers', Polirom 2005) si scenarist al MediaPro Pictures (colaborator printre altele si la serialul 'Om bogat, om sarac', cu Horia Brenciu, care se lanseaza zilele acestea ProTv in locul emisiunii lui Teo Trandafir), spera ca video-blogul va evalua ca o specie de sine statatoare a entertainment-ului aflat la dispozitia internautilor. Conform domniei sale, video-blog-ul este forma de promovare cea mai eficienta pentru literatura romana contemporana aflata, inca, in cautare de public.

In fiecare saptamana pe www.kikivasilescu.ro se poate urmari o emisiune de 5 minute cu titlul "Starea incredibila a culturii"

"Stirea zilei este ca exista si cultura romana", asa incepe primul episod al serialului cu numele de mai sus, imaginat de scriitorul Kiki Vasilescu. Nu dureaza mult sa urmaresti emisiunile, dar starea pe care ele ti-o dau este tonica: se poate vorbi cu umor si cu inteligenta despre carti, despre cultura in general, iar autorul primului videoblog "de autor" de la noi o demonstreaza din plin. Practic, fara mijloace tehnice complicate, sprijinindu-se numai pe ideile sale, Kiki Vasilescu construieste o pledoarie convingatoare pentru carte, incurajandu-si cititorii de pe blog sa aleaga singuri, in deplina libertate, avertizandu-i sa nu se lase manipulati de catre "instrumentele de marketing", cum ar fi premiile. "La ce sunt bune premiile? Daca i-ati vedea pe cei care le dau v-ati speria! Sunt incompetenti in cele mai multe cazuri. Cultura romana este plicticoasa si departe de public si a ajuns asa pentru ca s-au promovat tot felul de ineptii. De catre oameni plictisiti care n-au habar ce-i aia viata". Stilul insolent al celui care face aceste afirmatii nu este deloc plictisitor, ba dimpotriva, cu ajutorul lui reusim sa intrevedem si un alt fel de a vorbi despre cultura, fara morga, fara aere, fara suficienta, ci cu sinceritate si mult haz.

Episodul din aceasta saptamana incepe cu o actiune de "deratizare": un maldar de carti sunt stranse pe faras de catre protagonistul emisiunii, care ne atrage atentia ca " nu sunt decat porcarii". Episodul de saptamana trecuta ne propunea o reteta pentru "confectionarea" unei carti a zilei, iar una dintre replici continea multa intelepciune: "Colesterolul si inteligenta scurteaza viata." Intr-o alta interventie, Kiki Vasilescu povesteste cum a fost citat intr-un ziar "simpatic", cu vorbe pe care nu le-a rostit niciodata, articolul fiind ilustrat cu o fotografie a unui alt autor, despre care nu se spunea nimic. Spirit viu, atent la ceea ce se intampla in jur si refuzand sa creada ca lucrurile "merg si asa", Kiki Vasilescu este varianta vesela si sanatoasa a scriitorului roman, despre care ne-am obisnuit sa credem ca trebuie sa zaca intr-un colt, plangandu-se ca societatea nu-l baga in seama.

"Daca voi nu ma vreti, eu va vreau", le spune Vasilescu potentialilor sai cititori. Si se dovedeste pregatit sa faca tot ceea ce este necesar ca sa-i castige.

Din "Cuvantul de intampinare" de pe www.kikivasilescu.ro:

"Filmele, jocurile pe computer, cluburile de noapte, sportul sau goana dupa bani nu au luat locul cartilor. Nu exista incompatibilitati intre aceste tipuri de activitati si citit. Incompatibilitatea apare intre cartile plicticoase si dorinta publicului de distractie. Cartea este un produs ca oricare altul. Nu-i mai speciala, nu-i mai pretentioasa. Iar succesul sau insuccesul unui produs nu se datoreaza publicului, ci producatorului. Pe nisa de piata a distractiilor, cartea trebuie sa fie in stare sa bata filmul."

Cu trei ani in urma m-am apucat sa fac o emisiune de cultura fiindca ma umpleam de nervi cand vedeam cum e tratat la tv acest subiect. Dupa ce ca artele intereseaza tot mai putini oameni, cei care fac emisiuni de cultura continua sa aiba un aer plangacios, patetic, sa "umfle" fundalul cu decoruri penibile - preferatele mele sunt rafturile cu carti si sticlutele de diferite dimensiuni, luminate artistic. Dupa ce am acceptat sa moderez o emisiune de cultura - plecand de la o idee a mea - am avut si eu parte de aceleasi decoruri, de aceleasi "muzici" de fundal si incet-incet am vazut cum de ideea mea se alege praful fiindca echipa din jur are o alta idee (foarte fixa) despre "cum ar trebui sa arate o emisiune de cultura".Cand tocmai ajunsesem sa cred ca a face o emisiune de cultura realmente interesanta, care sa nu te faca sa schimbi instantaneu canalul tv, este o "misiune imposibila", am descoperit Cultura a la Kiki, o pastila de cinci minute oferita pe blogul sau personal de un tanar scriitor. De-atunci o urmaresc constant si nu incetez sa ma intreb "si daca acesta este viitorul emisiunilor de cultura?".

Nu mi se pare deloc o soarta trista: decat sa investesti bani cu carul in ideile proaste, dar fixe ale unor insi patetici, care au senzatia ca pot face cultura adevarata pe ecranul televizorului, mai bine sa existe cat mai multe asemenea initiative individuale care, cu un buget tinzand spre zero, sa le vorbeasca oamenilor pe limba lor si sa-i convinga ca merita sa se intereseze de carti, spectacole, concerte etc. Pentru cine vrea mai mult s-au inventat bibliotecile si alte surse de informare, pasul urmator depinde de fiecare dintre ei, dar indemnul initial conteaza.

Avantajele emisiunilor culturale pe blog sunt numeroase. Costurile sunt minime: Kiki foloseste doar o camera, pare ca uneori e ajutat de cineva, alteori o manevreaza singur, iar din cand in cand isi mai "distribuie" prietenii in roluri ajutatoare. Tonul e complet dezinhibat, abordarea curajoasa si inedita (cel mai mult mi-a placut cand a luat cartile cu farasul ca sa priceapa toata lumea ca nu tot ce este publicat inseamna literatura), iar reflexul reportericesc mai autentic decat la un jurnalist "de meserie". Daca in institutiile de gen trebuie sa duci munca de lamurire cu reporterii ca sa-i convingi ca trebuie sa iasa "la coltul strazii" si sa intrebe oamenii de pe strada ce cred despre un lucru sau altul, Kiki nu se fereste sa bata trotuarele ca sa afle ce anume vor oamenii de la scriitori. Cum sa nu te convinga ca pur si simplu ii pasa? Si are toate motivele sa-i pese: fiind el insusi scriitor, e important sa afle ce fel de oameni il citesc, daca il citesc si ce anume ar trebui sa faca pentru a-i convinge sa-l citeasca. Acest tip de marketing "om la om" ar putea ajuta multe feluri de produse, dar putini au inteles la noi ca, fiind o marfa, cultura trebuie si ea vanduta, iar metodele profesioniste nu strica nici in acest caz.

Un alt avantaj este acela ca genul acesta de emisiune atinge sigur o categorie pierduta de toate canalele: tinerii rebeli, care isi petrec zile si nopti in spatiul virtual, dependenti de computer. Acele mici comunitati underground care impun adesea noile tendinte, dar care sunt greu de identificat si de convins prin metode traditionale. Daca ceva e "cool" in materie de cultura, atunci Cultura a la Kiki se califica pentru aceasta sintagma. Si asta pentru ca Kiki Vasilescu nu vrea sa fie "scriitor" in sensul acceptat de generatiile anterioare, dupa cum spune el insusi in prezentarea postata pe site: "Desi «a fi scriitor» a devenit in limba romana o formulare pompoasa si prafuita, care ascunde in spate un somer refulat, inadaptat si diletant, Kiki Vasilescu face parte din generatia care refuza aceasta imagine, propunand texte care pot intra in competitia pietei de distractii si relaxare a tinerilor contemporani." Trebuie sa ai ceva curaj sa admiti ca lectura merita si chiar ar putea sa se numere printre "distractiile" tinerilor.

Cel mai popular episod a fost acela in care autorul explica de ce, dintr-o casa intreaga, baia este locul cel mai potrivit pentru lectura, intr-o epoca in care omul modern este atat de ocupat. Da, stiu, unii dintre dvs. vor respinge din start o asemenea abordare, dar, pe langa hazul prezentarii, oare nu are tanarul scriitor dreptate?

Ziarul de Duminica, supliment al Ziarului Financiar

10 dec 2004

Dan-Silviu Boerescu