Kiki Vasilescu.ro

"Paparazzii mintii" reprezinta primul roman din seria cartilor care bat filmul de Kiki Vasilescu. O incursiune ironica in formarea universitara filosofica a lui Matei Petrini, care devine un Mare Baiat de Cartier in "Baieti de cartier" si un crai erotoman de Curtea Veche in "Romanul romanesc pervers".

1.

Bun. E clar.

Intotdeauna mi-am dorit sa ma fac filosof ca tata.

Ok, stiu ca nu e la fel de usor precum ai zice "vreau sa fiu sofer ca tata" sau "vreau sa fiu expert in relatii publice ca mama", insa cu siguranta ca nu e imposibil. Doar de aia exista o facultate, finantata de stat, la care poate da concurs oricine.

Sau aproape oricine.

Sper sa nu jignesc pe nimeni - insa nu-mi explic un lucru. Cand a fost admiterea, in amfiteatrul urias in care s-a tinut examenul, 80% din gagicile (iar acelasi lucru este valabil si pentru tipi) pe care le-am vazut aratau beton. Chiar ma gandeam cat de bestial va fi sa fiu coleg cu toate frumusetile alea. Insa noile mele colege, pe care le-am cunoscut in octombrie, nu pareau sa fi fost in amfiteatru in ziua de admitere. Sau cel putin eu nu-mi aminteam sa fi vazut atatea urate acolo. Eu cred ca ori se facuse o greseala ingrozitoare, ori, din invidie, candidatele frumoase si apetisante fusesera descalificate in mod nedrept. Eventual, pe motiv ca numai in lipsa elementelor disturbatoare te puteai concentra asupra argumentelor filosofice. Ceea ce e, desigur, cu totul fals.

Nu vreau sa par superficial.

Evident ca este de dorit ca cei cu care esti coleg sa fie mai degraba inteligenti decat frumosi, mai degraba pasionati de lectura decat amuzanti, mai degraba cu simt analitic decat imbracati la moda. (Sau, ma rog, asa ar trebui sa-si doreasca cineva care are pretentii intelectualiste si intentioneaza sa urmeze o facultate grea, elitista, cu traditie si nume rezonant.) Dar totusi. Totusi nu e nevoie sa se exagereze.

Mai ales nu la facultatea de filozofie.

Pentru ca la facultatea de filosofie se exagereaza oricum mult prea mult. De fapt, poate ca aceasta este, de fapt, activitatea de baza. Toata lumea se afla in competitie in incercarea de a exagera si mai mult decat au facut-o ceilalti. Se exagereaza pornind de la care sunt proprietatile posibile ale principiilor lumii si pana la numarul de filosofi de care are nevoie o tara normala pentru a functiona. Asa cum am aflat imediat dupa ce am devenit student, in Romania sunt fabricati 300 de filosofi anual, ceea ce inseamna ca la ora actuala exista aproximativ 10000 de filosofi la o populatie de 20 de milioane. Adica vin, in medie, cam cate 10-12 filosofi pentru fiecare cartier. Pentru linistea tuturor insa, nivelul maxim de exagerare n-a mai fost atins din antichitate, cand in Atena erau cam trei trei si jumatate hai patru filosofi pe cap de locuitor. Evident ca un nivel scazut de filosofi profesionisti are intodeauna efecte regretabile, precum aparitia religiilor monoteiste ca islamismul sau crestinismul, renuntarea la nuditatea publica sau inventarea costumelor de baie. (Ok, nu e chiar asa, am exagerat un pic – insa nu tocmai asta e ideea?)

Deci e clar, stiu – simt – sunt pe cale sa devin un adevarat filosof.

Ca tata.

Pentru foarte mult timp am trait cu impresia gresita – datorata, evident, obiectiilor complet nefondate ale cunoscutilor – ca sunt iremediabil inadaptat acestei lumi. Ca vad mult prea monstruos. Ca cer prea mult de la lume. De la oameni. Ca propun solutii prea extravagante. Adica, in general, ca exagerez mult prea mult pentru a fi o fiinta normala.

Cand colo, nici ei – si nici eu – nu stiam ca, de fapt, sunt filosof. Pentru ca ma dau pur si simplu in vant sa exagerez. Exagerarea este a doua mea natura. Imi place sa ascult muzica mai tare decat isi doresc vecinii, sa cheltui mai mult decat imi permite limita de credit a cardului bancar, sa am mai multe relatii amoroase decat este posibil. Şi asa mai departe.

- Iti place Kant?

Intrebarea ma ia ca din oala. Nu ca n-ar fi normal sa se discute despre Kant la facultatea de filosofie.

O a doua voce, un pic mai nerabdatoare decat prima, imi atrage atentia ca orice raspuns gresit va fi taxat pe masura.

- Deci ce parere ai despre Kant?

Aa...hm. Chiar asa, uite ca inca nu-mi pusesem niciodata foarte serios problema: ce cred eu oare, dar foarte sincer, despre Kant?! Sau daca imi place foarte mult - mai mult decat Platon, de exemplu. Adica, cum sa zic, sunt anumite chestiuni destul de greu de decis. Mai ales atunci cand este vorba de Kant.

- Pai...

In fata mea sunt doua exemplare reprezentative pentru dezastrul trierii discriminatorii de la admitere. Desi este abia octombrie si sunt 20 de grade afara, unul dintre exemplare este invelit cu grija intr-un pulover foarte larg si diform de culoarea asfaltului murdar, lucrat de mana cu o lipsa de indemanare demna de cosmarurile oricarui croitor. Pentru a completa camuflajul, are o bazma maro decorata cu puncte oribile bleumarin, infasurata cu nervozitate de mai multe ori in jurul gatului si asigurata impotriva oricarei tentative de subtilizare printr-un nod imens, dublu. Desupra puloverului se afla un par scurt, o pereche de urechi ascutite, o piele albinoasa, niste buze lipsite de contur, doi ochi fara o culoare clar determinata. Banuiesc ca exemplarul este de sex feminin – insa nu as paria pentru o suma foarte mare pe acest lucru. Cealalta voce apartine unei chestii nervoase care taraste dupa sine un urias rucsac murdar si hartanit, de care atarna tot felul de ustensile care ar putea asigura supravietuirea proprietarului in cazul in care ar fi fortat sa isi duca restul vietii traind la cort. Miroase puternic a tutun de pipa, si pare gata sa se ia la bataie cu oricine care nu i-ar arata lui Kant respectul cuvenit.

Pe scurt, am in fata o pereche caraghioasa. Cu care n-as dori sa fiu pus in situatia sa ma mandresc ca imi sunt colegi.

Dar, in fine. Asta e situatia.

Tipul nervos si cu rucsac ma priveste acuzator. E clar ca intrebarea lor nu s-a dorit un simplu pretext pentru a intra in vorba cu mine.

Sincer, n-am o parere foarte clara despre Kant. Adica, hm... trebuie sa recunosc ca n-am avut timp sa citesc mare lucru din „Critica ratiunii pure”. Nu din cauza ca n-as fi vrut. Sau ca nu mi-ar fi placut cele doua pagini din introducerea traducatorului. Ci pur si simplu au intervenit mereu alte chestii, mult mai arzatoare. De exemplu saptamana trecuta am dat o fuga pana in Antalia, sa prind un ultim bronz, pentru ca am constatat ca este cat de poate de sic sa fii bronzat toamna. Chiar si intr-o biblioteca o piele frumos bronzata face impresie buna.

Dar n-ar accepta cu calm o astfel de ineptie din partea mea, nu-i asa? Adica uite doar cat de nevricos este tipul cu rucsac.

Ma balangan de pe un picior pe altul. Ce chestie, ma simt mai incurcat decat la examen.

- Eu sunt Matei, incerc anemic sa deviez discutia. Abia am intrat. Şi voi, tot primul an?

Exemplarul ambalat in puloverul oribil si de sexualitate incerta se uita cu subinteles catre nervosul marinat in miros de pipa. Nervosul ii trage un sut inversunat bietului rucsac, proiectandu-mi-l peste picioare.

- Mie Kant mi se pare un idot, zice el apasat si constient de importanta sentintei sale.

Filosofia este un domeniul al confruntarilor de idei. Este o lupta continua, o incrucisare de argumente naucitoare care au ca scop descoperirea adevarului.

Asta in teorie.

In practica, scopul este satisfacerea propriului orgoliu si demonstrarea ca preopinentul este un imbecil patentat. Cum toata lumea este de acord cu aceasta stare de fapt, si cum imi doresc din toata inima sa devin un filosof autentic, ma simt si eu, evident, foarte confortabil sa invoc adevarul si logica pentru a demonstra, de fapt, cat de destept sunt. Cu toate astea, agitatul din fata mea depaseste orice limita a bunului simt. Nu poti sa fii chiar atat de disperat pentru a arata cat de bun esti, incat sa sari toate etapele. Toate argumentele. Toate discutiile. Şi sa pastrezi numai finalul, in care decretezi ca tu esti genial iar adversarii retardati. Pur si simplu nu se face.

- Adica ti se pare idioata teza lui Kant despre imposibilitatea logica a oricarei fiinte de a cunoaste lumea?

De fapt, nu imi doresc sa discut despre teoria Kantiana a cunoasterii. Mai ales nu cu o persoana agitata, despre care nu stiu sigur daca e vaccinata corespunzator. Totusi, in dimineata asta sunt bine dispus si marinimos. Destul de marinimos incat sa-mi pierd cateva minute cu acest nebun caraghios pentru a-i demonstra, asa cum e la moda in facultatea in care abia am fost admis, ca eu sunt mai destept.

N-am luat in calcul faptul ca, de buna seama, nici el si nici exemplarul fara pic de imaginatie vestimentara care, intr-un efort banuiesc disperat de a fi cat de cat sic, si-a spanzurat cea mai oribila basma maro cu putinta, nu voiau sa se lase cu una cu doua. Drept urmare, pregatisera un atac surpriza special conceput pentru astia asa cusurgii ca mine, care vor sa se lege de amanunte pentru a le darama argumentatia.

- Nu intelegi, ma apostrofeaza agitatul.

- Nu este vorba doar de o singura teorie, completeaza fiinta cu basma.

- Ma refer la TOATE teoriile lui. Toate sunt idioate, ranjeste superior nestapanitul, batand din picior.

Ma jur ca n-am mai stat de vorba cu nimeni care sa bata din picior. Sunt sigur acum ca agitatul, daca n-a evadat de la spitalul 9, va ajunge in curand sa faca vizite lungi si dese acolo.

- Sunt abia in primul an, mormai eu usor incurcat. N-am avut timp sa aprofundez toate teoriile lui Kant.

Fiinta cu basma pocneste din palme si incepe sa chitaie fericita.

- Pai asta e si ideea. Tocmai pentru ca e un idiot n-are nici un sens sa citesti nici un rand din Kant.

De deasupra basmalei cu care s-a sugrumat, fiinta isi subliniaza adancimea argumetului dand din cap afirmativ. Nu-mi dau seama daca motivul acestei incantari extreme se datoreaza placerii de a imi arunca mie in fata silogismul sau perfect, sau provine pur si simplu de la faptul ca isi poate balangani capul in sus si in jos fara sa se teama ca isi pierde esarfa.

Carte nerecomandata persoanelor fara simtul auto-ironiei.

Roman aflat in pregatire. Data probabila de aparitie decembrie 2006.