|
|
"Baieti de cartier" este un nou roman de Kiki Vasilescu, aflat in
curs de aparitie
 2.
“Tarane, aici s-aduna baietii da baieti. O sa-mi fac pomana cu
tine, sa traiasca ma-ta, si am sa te-nvat sa fii si tu adevarat ca mine, cel mai
tare din cartieru tau - ca din al meu n-ai cum, ca io-s cel mai tare si te fac
fara discutie. O sa iti spun ce masina trebe s-ai, cu ce femei trebe sa umbli,
cum sa te-mbraci si ce ghiulane si ce lanturi sa porti. O sa iti mai spun cum
vorbeste un baiat adevarat, ce muzica-i beton si cum tre sa te porti-n orce
mprejurare. Daca n-o sa-i multumesti tu lu mandea dupa aia, sa ma scuipi in ochi
daca gresesc.”
Asta a fost prima inregistrare cu Marele Baiat de Cartier. Îmi
ascunsesem micro-reportofonul digital ultimul racnet in pachetul de tigari, si
dadeam din cap extaziat si submisiv de fiecare data cand imi facea onoarea de a
ma cerceta dispretuitor cu ochii lui tulburi de oboseala noptilor de petrecere.
Nu ca incercam sa-l "fac" pe Marele Baiat de Cartier, luandu-i un interviu pe
sest, dimpotriva: se simtise gadilat in orgoliu ca un reporter - de la un ziar
important, importanta stabilita prin faptul ca ziarul avea o rubrica zilnica de
sport datorita caruia chiar si el auzise de numele cotidianului la care
pretinsesem ca sunt angajat - fusese trimis special pentru a afla ce gandea el,
smecherul zonal. Fusesem insa sfatuit sa nu ma infatisez in fata lui cu lucruri
care i-ar putea atrage atentia, incat avea prostul obicei de a-si insusi imediat
obiectul, fara a te intreba daca vrei sa i-l faci cadou sau daca doresti vreo
compensatie in schimb, fie ea si verbala, precum "multumesc". Cu Marele Baiat de
Cartier nu puteai sa te pui, ba se povestea ca in vizitele oficiale pe care le
facea la invitatia diferitelor guverne, in 90% din cazuri el se intorcea cu cate
un suvenir-doua din resedinta nefericitului prim-ministru care fusese nevoit sa-l
primeasca. Nu ca imi imaginam ca micro-reportofonul meu digital - desi ultimul
racnet - ar fi putut trezi interesul unei persoane care avea deja totul. Dar era
foarte posibil ca Marele Baiat de Cartier sa aiba dorinta subita de a dace un
cadou vreunui apropiat de-al sau care se gasea prin preajma, sau sa-si
aminteasca brusc ca totusi intrevederea cu el nu putea fi gratuita, sau pur si
simplu din pornirea fireasca de a dori sa-ti arate unde ti-e locul, anume la
cheremul si la picioarele lui cu unghiile ingrijite de un stilist parizian venit
special doua ori pe luna la Bucuresti, si date zilnic cu lac regenerator de gin-seng
in amestec cu praf de corn de inorog andaluz. Mai tarziu m-am felicitat pentru
ideea de a ascunde reportofonul in pachetul de tigari, intrucat a fost singurul
lucru dintre cele pe care le aveam cu care am reusit sa mai plec de acolo.
 Venisem cu taxiul, special pentru a mi se pierde urma. Eram imbracat extrem de
lejer, anume bluza de matase cu modele hawaii-ene (semn de eleganta clasica,
absolut necesara pentru a patrunde in curtea de Cartier), pantaloni de trening
argintii-stralucitori (semn de sobrietate, bun simt, demnitate si respect pentru
preopinent), sandale din piele cu varful ascutit si ridicat in sus dupa moda
turceasca (semn ca am ceva ceva habar de moda), exact pentru a fi pe plac
Marelui Baiat. Nu aveam la mine decat un pachet de tigari si o cutie de
chibrituri in buzunarul de la piept al bluzei, doua bancnote de 10 parai si inca
echivalentul in lei a altor 5 parai indesat intre cartonul si tipla pachetului
de tigari, cinci hartii format A4 fixate cu un pix intr-un sul, si un pachet de
guma mentolata in micul buzunar pozitionat foarte trendy la genunchiul
pantalonului de trening. Avusesem grija sa nu am nimic personal asupra mea, nici
un act, telefon sau hartiuta buclucasa pe care sa fie notat vreun magazin,
telefon, card bancar, nume, adresa, magazin favorit etc. care ar fi putut
conduce la mine, in cazul in care s-ar fi petrecut ceva neplacut, spre exemplu
daca nu i-ar fi placut rezultatul interviului. Prudenta mea avea sa se
dovedeasca indreptatita, intrucat dupa ce Marele Baiat de Cartier m-a invitat sa
ne balacim putin in piscina impreuna cu bagaboantele, aveam sa constat ca
absolut toate lucrurile pe care le lasasem pe scaunul de plastic rosu de langa
masa la care ii luasem interviul disparusera. Marele Baiat de Cartier surasese
larg, bland si intelegator la auzul pataniei mele, care se datora, mai mult ca
sigur, pustiului sau care tocmai se pregatea sa intre la scoala, si care era
singurul care s-ar fi putut strecura afara din curte cu lucrurile mele cu tot pe
sub nasul celor trei bodyguarzi aramii care vegheau la securitatea sa. Era clar
ca fapta pustiului era una de lauda, care il ungea la inimioara pe importantul
sau tata, si nu puteam avea nerusinarea de a imi cere lucrurile inapoi. Am fost scos insa din situatia ingrata chiar de cine ma asteptam mai putin, anume chiar
de Marele Baiat. I-a administrat unei bagaboante cu popou bombat intr-un fel
unic si cu tate bronzate si dimensionate astfel ca pentru a fi parca pe placul
oricarui mascul din univers, care se balacea goala pusca impreuna cu noi in
piscina de faianta albastra, una peste curulet si a trimis-o sa-i aduca urgent
lu’ domn ziarist un sort din ala fain ce tocmai le-a primit da la americani, de
la mama lor, sa-i sara ochii daca ma minte, si un maieu din alea de calitate
extra fina cu gaurele care au ramas de la comanda facuta personal da domn
presedinte dar pe care nu le-a cumparat pe toate pisas-ar pe el de prim demnitar
in statu’ asta de smecheri de-i zice tara noastra. Dupa un languros "hai fa
misca de adu" aveam sa primesc respectivele toale clasa-ntaia, nu cacaturile
alea cu care venisem, bine ca ma scapase pustiu’ lui de ele. Evident, trebuia sa
i le platesc, el era om de afaceri si nu facea cadouri din principiu, pentru a
exclude posibilitatea sa fie luat de fraier, iar daca nu (mai) aveam bani destui
la mine nu era absolut nici o problema, ma imprumuta el cu cati bani as fi avut
nevoie. |
